Asta e!

Şi este un fapt împlinit. Mai mult sau mai puţin, după caz şi (ne)şansă. Nu sunt un om nostalgic în momentul prezent , îmi doresc să mai simt ceva nostalgie încolţind în mine , însă am acceptat cu o luciditate mult prea tranşantă anumite lucruri , încât să mai apelez la nostalgie. Am acceptat răspunsuri fără a mai fi pus vreo întrebare , am acceptat lucruri ce au venit de la sine , consecinţe inevitabile ale unor lucruri de care tu, ca om, depinzi, însă ele sunt absolut independente de tine. Oamenii pleacă , dar oamenii şi rămân. Foarte puţini, ce-i drept, însă ei şi rămân. Uneori nu ştiu dacă să mă bucur sau să le plâng de milă , întrebându-mă ce dracu e în mintea lor, altceva mai bun nu au de făcut ? Uneori mă întreb până şi de mine , de ce am tot rămas în locuri unde nu mai aveam loc..unde nici acum nu am loc, însă mă privesc mai bine şi-mi dau seama că nu sunt în centrul lor, ci pe margine şi asta mă mai linişteşte, fiind de pe margine simt că mi se oferă privilegiul de a fi spectator , iar a fi spectator nu e o misiune atât de grea, uneori.

Alteori am senzaţia că dacă lucrurile ar fi stat altfel şi unii oameni nu ar fi plecat , totul ar fi fost mai bine , mai potrivit , însă nu e adevărat ; totul este exact aşa cum trebuie să fie , fără nicio marjă de eroare, oricât de nepotrivit mi s-ar fi părut la un moment dat. Au fost universuri şi universuri , lumi în care eram personajele principale şi singurul scop by default era acela de a rămâne împreună , ca prieteni , ca oameni ce îşi vor impărtăşi propriile vieţi , sentimente şi care vor cladi un album de amintiri pe care să-l deschidă când şi când pe parcursul vieţii. Am crezut cu toţii în astfel de lucruri odată ce eram doar nişte copii ceva mai mari în etate şi înălţime doar.  Însă uneori viaţa se dovedeşte a fi o avalanşă de bolovani, iar lucrurile de genul nu-şi mai păstrează culoarea şi pălesc odată cu voinţa noastră de a mai continua pe drumul promis. Suntem forţaţi să deschidem ochii larg , indiferent de ce ne ameninţă a ne răni vederea , suntem forţaţi să auzim şi să ascultăm lucruri care nu ne fac plăcere , forţaţi să atingem ţeluri pe care înainte nici nu le visam, forţaţi să creăm voinţă acolo unde totul e mai sterp decât deşertul.  Şi în definitiv, forţaţi să lăsăm pe ceilalţi să plece până când nici măcar noi înşine nu mai realizăm ce înseamna asta cu adevărat pentru noi şi pentru drumul promis.  Până când noi înşine plecăm.

E trist. Da.. Oarecum , e trist. Cel puţin aşa ar trebui să simt. Sau să afirm .. De fapt, a fost trist. La un moment anume, totul a fost trist ,mi-a fost destul de greu să accept lucruri independente de mine , să accept şi consecinţele propriilor mele fapte şi ale celor care mi-au stat alături cândva. Trist. Foarte trist. But oh, well, gata şi cu perioada de doliu , ain’t worth it that long.

Oamenii pleacă, oamenii rămân, lucrurile niciodată nu rămân fidele scenariului vieţii . Şi de cele mai multe ori nu lăsăm în urmă decât un sec Asta E !