se întâmplă ca unii oameni să scrie pentru că citesc mult. altfel, viaţa lor ar fi cu totul alta şi pretenţiile literare le-ar lipsi cu desăvârşire. dar aşa, când citeşti, înţelegi că gândurile au individualitate nu pentru că nu se aseamănă cu ce-au spus/scris alţii, ci pentru că tu le-ai putea spune/scrie altfel. iar o lecţie de modestie te-ar învăţa că nu trebuie să mai repeţi ceea ce alţii au spus-o, dacă nu mai bine, cel puţin înaintea ta, dar cei care au ambiţii literare sunt rareori modeşti, şi rarităţile care sunt, exact asta ajung, scriitori modeşti. modestia e o scuză pentru frica de eşec. de altfel, numai ambiţia mişcă sori şi stele, modestia până când, n-a dat, în medie, omenirii altceva decât oameni medii în cele mai diverse medii. şi uneori, tind să recunosc că tu ai fost un proiect prea ambiţios şi acum când te părăsesc, chiar dacă sunt dezamăgită, trebuie să recunosc că resimt şi o imensă uşurare. şi nu te părăsesc pentru că mă înşeli (pentru că teoretic nu poţi înşela când nu ţi-ai luat obligaţii), ci pentru că nu te mai iubesc, iar faptul că mă înşeli e doar o circumstanţă atenuantă. şi pretenţia că nu te mai iubesc este, oarecum, o prea mare ambiţie. pentru că e adevărat că te-am visat azi noapte şi visul nu era dintre cele cuminţi şi la fel de adevărat este că aş fi vrut să te descopăr lângă mine când m-am trezit ca să transcriu visul meu în realitate precum aş transcrie o poezie de dragoste nebună de pe ciornă pe curat. şi sunt sigură că aş fi juisat şi jubilat alături de tine, chiar dacă tu te termini ori prea încet, ori prea repede, şi totuşi cred că asta e farmecul care mă face să te iubesc atât de mult, dorinţa de a găsi în tine nu perfecţiunea, ci adevărul. onest este să recunosc că unei distanţe pozitive atât de mari dintre noi, eu i-as prefera o distanţă negativă, în care nu ne-ar separa nimic, ba din contra, ceva ne-ar uni, unu-n-altul.
şi chiar dacă Sartre spunea că infernul sunt ceilalţi, tu însuţi nu eşti nici pe departe raiul, , deşi, cochetez cu ideea că eu, acum, în sutien negru dantelat şi bluză transparentă sunt, într-o mică mare măsură, raiul. iar recordul recordurilor mele personale eu l-am bătut azi dimineaţă când m-am trezit şi am trăit câteva minute fără să-mi amintesc de tine. suculente, fragede, aproape câteva minute în care am resimţit indirect, armonia lumii până în clipa când talazuri violente s-au izbit de ţărmurile conştiinţei mele şi într-o odioasă mişcare de distrugere au reinstaurat în mine vechea ordine – haosul. cui îi pasă că încă te iubesc sau nu, dacă cea mai mare victorie a mea sunt cele câteva minute în care reuşesc să uit că tu exişti. iar în fiecare seară, cu lacrimi pe care totuşi nu le plâng, îmi scriu pe pernă remember to forget.
Follow Us