disperări

eu înainte  zăceam pe podeaua din baie cu orele încercând să mă concentrez cum sa ma epilez. Acum am descoperit ca exista epilare definitiva si sunt una dintre cele mai fericite femei de pe aceasta planeta.

acuma beau ceai de bergamotă, nu pentru că îmi place, dar sor-mea bea numai de ăsta. citesc cărţi întruna, glumesc, zâmbesc, dansez prin casă, mă plimb în fiecare seară şi mi se întâmplă să ţip până răguşesc refrenul de la Should I stay or should I go.  citesc multe poezii, îmi fac diferite tratamente pentru părul meu roşu şi cel mai grav lucru pe care pot să-l fac când sunt tristă (pentru că se întâmplă să fiu tristă, chiar des) este să dorm. şi dacă serios, în orice situaţie fără de ieşire, culcaţi-vă. şi la întrebarea dacă am experienţă în şofat, aş putea răspunde cu dezinvoltură că da, cu mixerul în cratiţă. am devenit atât de  normală, de la lumânarile aromate până la cea mai fină cremă de corp şi sincer, între cum eram şi cum sunt, nu ştiu să zic care dintre stări ascunde o disperare mai mare.

nici n-aş putea vreodată, tot ce ştiu e că disperarea de acum e una trufaşă, disperare om mândru, călit, disperare de om care nu se mai îmbată cu apă rece.

atâtea teme suculente pe care aş vrea să le abordez şi atâta indiferenţă, mă mir cum de încă nu mi-a explodat capul.