Un cutit in inima noastra

Pentru ca durerea trebuie traita cu demnitate si nu ascunsa sub pres. La asemenea situatii se ajunge in primul rand fiindca oamenii evita abordarea subiectelor incomode. Cantecul durerii romanilor Iar eu nu pot sa nu scriu ce cred si simt despre ce se intampla in jurul meu. Initial a fost socul. Am refuzat sa inteleg. Am crezut ca e o gluma proasta. Apoi mi-au dat lacrimile. Era duminica dimineata. Se spune ca pentru un baiat e rusinos sa planga. Ca nu e barbat daca face asa ceva. Dar ce inseamna sa fii barbat? Sa fii organ al statului si sa te feresti din calea mafiei tiganesti? Sa fii patron de restaurant si sa te prefaci ca in localul tau nu au intrat niste tigani plini de cutite? Sa te numesti bodyguard, dar sa te dai la o parte ? Sau sa nu iti pese, sa spui ca e o stire prea trista pentru tine si ca oricum ai treburi mai importante ? Moartea handbalistului Marian Cozma a ingrozit o lume intreaga. De la Veszprem la Bucuresti, de la Istanbul la Varsovia, de la Paris la Toronto si de la Focsani la Suceava oamenilor le-au dat lacrimile. Voinicul de 2 metri si 11 centimetri s-a prabusit sub loviturile de cutit ale unor gainari de 1 metru 65. A incercat sa apere o chelnerita din acel local si pe prietena sa, Claudia. E greu de spus ceva in asemenea momente. E greu sa iti pui ordine in ganduri. E greu sa rezisti furiei. Dar oare chiar trebuie sa rezisti ? Oare chiar trebuie sa fii pacifist in asemenea clipe? Atunci cand 28 de tigani iti inconjoara baiatul si il injunghie in rinichi, plamani si inima, chiar trebuie sa dai dovada de ipocrizie si acum? De ani de zile ii scandalizez pe cei din jurul meu. Si asta in principal fiindca sustin razbunarea. O sustin din toata inima mea de fost handbalist, din tot sufletul meu de roman sfasiat de durerea pierderii unui campion. Si din toata constiinta mea de baiat care in aceste clipe vede la televizor o mama din zona Lacul Tei din Bucuresti, cum isi asteapta viteazul fiu acasa. In sicriu… Duminica seara am injurat pentru prima data de cand scriu pe bloguri. Mi-am dorit sa ma transform intr-un calau de pe timpuri si sa le tai capul tuturor nenorocitilor. Mi-am dorit sa ii torturez intr-o maniera cum nu s-a pomenit vreodata. Apoi mi-au dat din nou lacrimile… Cum s-a ajuns aici? Sa existe grupari de viermi care cer taxe de protectie si ministerul de justitie sa spuna piua? De ce am ajuns in halul asta? De ce intoarcem spatele atunci cand o femeie este atacata in autobuz? De ce ne prefacem ca individul ala nu incearca sa fure masina vecinului? De ce acceptam statutul altora de sefi in cartier ? De ce statul roman nu e in stare sa prinda macar un hot de telefoane mobile ? De ce dupa tripla crima de la Brasov de acum 2 saptamani jigodiile se afla inca in libertate ? De ce un subofiter de politie e mai bine platit decat un medic sau profesor ? Ce ii puteti spune lui Petre Cozma, tatal lui Marian ? Ce ii mai poate spune cineva vreodata ? De ce ne prefacem ca nu sunt tiganii de vina? De ce ne prefacem ca degeaba e o lumina proasta asupra acestei etnii ? Da, uneori sunt nedreptatiti la angajare, la scoala sau in alte situatii. Dar cine a condus la situatia asta? Eu? Voi? Cine anume? Nu tot unii dintre ei, prin faptele lor au ajuns la groapa de gunoi a societatii? De ce ne ferim sa spunem lucrurilor pe nume? De ce luam atitudine doar cand ne mor prietenii? De ce… Raffael Sandor esti un gunoi ! Tu, jeg nenorocit impreuna cu alte 27 de piticanii oribile si complexate v-ati semnat sentinta. Lumea nu o sa va uite. O sa va rugati sa muriti. Tu, Ivan Sztojka, alt diavol care ai bagat cutitul in Marian vei avea parte de o soarta mai dura decat un animal salbatic. Lumea inca nu te-a prins(va rog din suflet, daca il gasiti-se afla pe teritoriul Ungariei-chinuiti-l inainte de a-l preda politiei…). Tigani, romani, maghiari, nemti, brazilieni sau panamezi, criminalii nu au natie. Dar comisiile pentru combaterea discriminarii sa inceteze naibii cu penibilitatea pe care o tot afiseaza in astfel de cazuri. Cum poti sa negi evidenta? Imi tremura mainile. Degetele imi sunt grele. E 2 noaptea si la televizor Adrian Paunescu plange. In 40 de minute Marian ajunge acasa…O mama e prabusita si striga: vine lumina ochilor mei… Acest articol a fost scris pe miercuri, februarie 11th, 2009 la 8:36 am si este inscris in Uncategorized. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site.