Placerea de a negocia

Celor care se considera bogati le displace profund aceasta idee. N-o sa stam noi acum sa ne targuim pentru cateva milioane ii auzi des vorbind. Le face placere sa lase bacsisuri de 50% din valoarea facturii si sa isi etaleze in public faptul ca au cu ce, ba!. Cred totusi ca acestia se afla intr-o profunda eroare. Herb Cohen zice ca orice este rezultatul unei negocieri poate fi negociabil. Pretul dintr-un magazin, amenda pe care ne-o da politia, chiar si factura la intretinere. Sigur ca situatiile sunt diferite si sigur ca realitatea ne obliga sa tinem mai mereu cont de factorii specifici fiecarui caz in parte. Dar multe dintre lucrurile care ni se impun au in spate o istorie a negocierii. Niste oameni au negociat(in maniere si forme diferite) pentru a incerca sa ne impuna noua un pret, un numar. Unul dintre principiile de baza in legile negocierii este cel al legitimitatii. Acesta are mare legatura cu termenul de credibilitate. Daca un sef va arata o foaie cu tabelele care contin grilele de salarizare isi motiveaza astfel(cu parere de rau, desigur! ) faptul ca se afla in imposibilitatea de a va mari salariul. Sunteti deja in intervalul maxim, firma noastra are un anumit buget. Va oferim deja cel mai mare salariu. Emotionant. Tin minte ca in liceu aproape toti colegii mei erau pur si simplu redusi la tacere de puterea legitimitatii deciziilor si actiunilor profesorilor. Asta pana cand intr-o zi, un nebun pe numele sau de familie Miron, s-a interesat si le-a aratat profilor regulamentul. Daseram o lucrare de control intr-o zi la istorie si i-am spus profei de fizica faptul ca pur si simplu regulamentul ii interzice sa ne testeze, asa cum isi propusese . Initial, a fost o stare de infarct! De soc total! Cum imi permiteam eu sa contrazic un profesor ?! Si uite ca n-a fost sfarsitul lumii. Cand eram deja printr-a 11-a veneau la mine cei de prin clasele mai mici sa imi ceara sfaturi cum sa se invoiasca de la ore . Nu ca as fi fost eu vreun expert sau ca ma pretind astfel. Dar intelesesem macar putin faptul ca nimeni nu e atat de puternic pe cat se pretinde a fi. Ati vazut filmul Good Will Hunting ? E acolo un tip care intr-un proces in care era acuzat de furtul unei masini, acesta recunoaste fapta spre stupoarea celor din sala. Si o motiveaza prin legea dreptului comun asupra cailor si carutelor . Lege din 1788! Si are castig de cauza. Sa ne gandim din cand in cand la aceste situatii. P.S. Daca sunteti doamna de la casa de bilete de la intrarea in Muzeul Satului din Bucuresti, va salut si sa stiti ca nu v-am uitat. Intr-o zi o sa-mi iau revansa pentru ca n-ati vrut sa imi faceti vreo reducere . Acest articol a fost publicat pe ianuarie 28, 2009 la 7:07 am si e postata la Uncategorized. Poti urmari raspunsurile acestei insemnari prin RSS 2.0 feed. Puteti lasa un raspuns, sau trackback from your own site.